Cărți

Ce este plânsul? Ce sunt lacrimile? Ce se întâmplă în corpul meu când plâng? Ce sunt sentimentele? Dar oamenii mari plâng și ei? Ce să fac atunci când plânge un prieten?

Patru prieteni au plecat la pădure. Trei dintre ei, cei mai mari, poate adulți, știu exact ce vor: să prindă o pasăre. Au luat cu ei plase și o colivie. Sunt foarte bine pregătiți și au un plan... Cel mai mic, poate copil, nu are și el o plasă de prins păsări, colivia e prea mare ca s-o poată ține și mai rămâne și în urma celorlalți care merg grăbiți și nu pierd vremea - pentru că au un plan... Trebuie neapărat să prindă pasărea. De ce? Nu se știe. Sunt multe lucruri pe care oamenii mari le fac fără să dea vreo explicație. Dar cel mai mic nici nu se gândește la asta. El nu-și poate stăpâni impulsul de a spune prietenos păsării „Salut, puiuț!” și de a zădărnici în repetate rânduri și în moduri din ce în ce mai amuzante tentativele celor mari. Oare cel mai mic nu e de fapt cel mai înțelept? S-a obținut vreodată ceva durabil cu forța? Prietenia e mult mai puternică, ne învață această poveste (cu paginile cartonate integral și cu colțuri rotunjite) pentru care autorul a ales ca motto cunoscutele cuvinte ale lui Albert Einstein: „Pacea nu poate fi păstrată cu forța, ci numai prin bună înțelegere.”

Ce te faci când vine ora de culcare, dar cheful de joacă nu trece cu una, cu două? Ar prinde bine o poveste, dar nu una obișnuită, ci o aventură, că doar ești mare de acum. Cum ar fi să prindem un urs? Va trebui să mergi printr-o iarbă deasă, deasă. Fâșșș! Foșșș! Printr-o apă adâncă și rece. Pleosc! Pleasc! Prin noroi! Lipa! Lip! Prin pădure. Trosc! Trasc! Poți să cânți, dacă vrei, poți să bați din palme, să dansezi. Până la grota ursului și înapoi acasă. Cu urs cu tot. Somn ușor!

Un bunic rămas singur după pierderea soției sale își amintește de gustoasa supă cu perișoare făcută de aceasta. Ce bună ar fi, ce mult ar vrea să mănânce din nou acea supă! Oare ar putea s-o facă singur? Care era rețeta oare? Carne, cartofi… Oala cea mică ar trebui să fie de ajuns pentru o singură persoană. Dar dacă mai apare cineva? Cu o intrigă simplă și bine construită, povestea acestui bunic devine un exemplu perfect despre cum putem aborda cu copiii temele grave: în cuvinte simple, obișnuite, fără fraze înflorite și complicate și mai ales fără „predici“ și explicații prea „pe față“ ale mesajului, cum fac alți scriitori mai puțin inspirați. Autoarea japoneză Eiko Kadono ne oferă nu numai o poveste emoționantă, ci și o metodă de a depăși durerea, pas cu pas, amintindu-ne de cei dragi prin lucrurile simple, de zi cu zi, de care ne bucuram cândva împreună. Și pentru că, fără să stea pe gânduri, bunicul își împarte supa cu musafirii săi neprevăzuți și de la o zi la alta mai numeroși, povestea ne face să înțelegem cât de importante sunt prietenia, compasiunea, deschiderea și dorința de a fi împreună cu ceilalți.

Gruffalo a spus: — Un gruffalo nu are Ce să caute-n codrul cel negru și mare. — Da' de ce? Da' de ce? — E spre binele tău: Acolo-i cel șoarece mare și rău. Eu, Gruffalo a spus, eu chiar l-am văzut… O dată. De-atunci, multă vreme-a trecut.

Curaj și imaginație Dragă cititorule, știm că ești mic. Uneori treci prin încercări prea grele pentru făptura ta de copil. „Când o să fiu și eu mare și puternic?” te întrebi nerăbdător. Chiar acum, îți răspunde această poveste, și nu te mira. Dacă ai CURAJ și IMAGINAȚIE, Gruffalo cel fioros și toți cei ca el vor fugi care-ncotro.

Prin această poveste subtilă, însoţită de ilustraţii exuberante, autoarea transmite micilor cititori un mesaj de toleranţă şi acceptare a diferenţelor. „Balul florilor” a câştigat în 2006 prestigiosul premiu NAPPA (National Parenting Publications Awards) Gold Award, din Statele Unite, prin care cartea a fost recunoscută ca fiind printre cele mai bune cărţi pentru copii apărute în acel an.

Ne-ar fi foarte greu să trăim fără regulile de politețe pe care le urmăm zi de zi, de aceea e important să-i deprindem pe copii de mici cu ele. Și cum am putea face acest lucru mai bine dacă nu în joacă? Este exact ce ne propune Richard Scarry în această carte construită cu mult umor în jurul unor scene familiare din viața copiilor. Cum e bine și frumos să ne purtăm acasă? Dar la școală? Dar cu prietenii? Dar la joacă sau la o aniversare?

„Ghici cât de mult te iubesc” este o poveste pe care fiecare părinte a trăit-o imediat ce copilul său a învăţat să vorbească destul de bine. Plin de sensibilitate, dar şi amuzant, jocul dinainte de culcare dintre iepuraşii Căstănuţă-cel-Mic şi Căstănuţă-cel-Mare (care poate fi înzestrat ori cu rolul tatălui, ori cu al mamei) încurajează o relaţie profundă şi caldă între copil şi părinte, într-o manieră plină de farmec. Ilustraţiile delicate şi cu detalii subtile sugerează calmul şi apropierea dinaintea orei de culcare. Nu e de mirare că, pentru milioane de copii şi părinţi, „Ghici cât de mult te iubesc” (Guess How Much I Love You) a devenit una dintre cele mai iubite cărţi ilustrate.

Charlie Ciocolată citește o carte despre un căpitan de pirați, care citește o poveste despre o fetiță, Bucle Aurii, care citește despre un cavaler, care citește despre o broscuță... Oare unde ne va duce povestea până la urmă? Ca orice poveste bună, până unde vrem noi, cititorii, mai mici sau mai mari, dar fermecați deopotrivă de magia literaturii.

Această carte este inspirată de festivalul japonez numit otsukimi (în traducere, „contemplarea lunii“), festival în care se celebrează cea de-a 15-a zi a lunii a opta din calendarul tradițional japonez, când luna este plină, dată care, în calendarul modern, cade în septembrie sau în octombrie. Familiile iau cina împreună, sub cerul liber, și aduc mulțumiri lunii pentru recolta bogată a toamnei. Din meniul specific acestei sărbători fac parte castanele și otsukimi dango, găluște din făină de orez, care sugerează forma rotundă a lunii pline.

Cea mai importantă poveste este cea a vieții. Ce este viața? Cum apare? Cum se ivește pe lume o ființă? Sunt întrebări la care Eric Carle, cu geniul său bine-cunoscut, reușește să răspundă pe înțelesul copiilor pornind de la o mică sămânță.

„Aceasta e o sămânță. E plină de viață” În familia Șoricel, bunicul știe foarte multe lucruri, ca orice bunic. Știe, de pildă, că o sămânță de dovleac, așa mică și neînsemnată cum pare, este de fapt plină de viață și se poate dovedi foarte folositoare. Dar cum anume? Mai întâi, trebuie să o sădim, iar asta înseamnă să găsim un loc potrivit, să smulgem buruienile și să săpăm pământul. Sămânța va încolți, din ea se va naște o plantă, mică la început, dar care va crește, îi vor da frunzele, tot mai multe și mai mari, apoi va înflori, apoi va apărea un dovleac mic de tot, dar care și el va crește și va tot crește până când va fi gata de cules și va umple cămara. Bunica și bunicul, mama și tata știu că nu e nici un secret la mijloc, iar acum și copiii din familia Șoricel — iar împreună cu ei, și micii cititori — vor afla că doar prin muncă, dăruire și răbdare poți obține o recoltă bogată. Nici o sămânță nu rodește dacă nu e sădită și îngrijită cu dragoste.

Toți copiii trebuie să meargă seara la culcare. Sigur, așa spun părinții. Dar de ce trebuie? Cum să pierzi atâta timp cu strânsul jucăriilor, spălatul pe dinți, îmbrăcatul în pijamale, când sunt multe alte lucruri interesante și distractive de făcut? Cum să stai într-un loc și să dormi în loc să alergi, să țopăi și să strigi prin toată casa?

Lui Pippi Șosețica îi place să se joace împreună cu prietenii săi, în orășelul în care locuiește. Dar când aude că în marele Stockholm, capitala țării, treburile nu merg mereu chiar cum trebuie, Pippi nu stă pe gânduri și pleacă imediat ca să pună lucrurile la punct. Pippi Șosețica este o fetiță cu puteri nemaivăzute și un chef de joacă fără margini, cunoscută copiilor din lumea întreagă din cele trei romane dedicate ei pe care Astrid Lindgren le-a scris începând din 1945. În colaborare cu ilustratoarea Ingrid Vang Nyman, Astrid Lindgren a creat și o serie de cărți ilustrate (serie din care a mai apărut „O cunoști pe Pippi Șosețica?“) cu intenția de a face cunoscut acest îndrăgit personaj și copiilor mai mici, care încă nu pot citi singuri un roman, dar sunt dornici să afle cine este extraordinara Pippi.

„Dragonul 32” este o poveste și o călătorie. Este invitația de a fi atenți la lumea din jur, de a deschide ochii spre minunile care se ascund la tot pasul. Nu e nevoie să călătoriți jumătate de lume pentru a vedea palate, piramide, uriași sau dinozauri. Toate acestea pot fi văzute și din burta unui tramvai banal din București, care merge de la Piața Unirii la depoul Alexandria. Trebuie doar să aveți ochii și mintea larg deschise și, desigur, inimi de cavaler(ă).

Luli este o fetiță care locuiește într-o casă la marginea orașului, acolo unde încep câmpia și pădurea. Ți-aduci aminte de ea, dragă cititorule? O cunoști din „Călătorie printre ierburi și lumină”, cartea din care ai aflat, alături de Luli și Norocel, cățelul ei, o mulțime de lucruri despre busuioc, cicoare, urzică, pătlagină și alte plante. În această nouă poveste, hoinărind și jucându-se prin pădure, Luli învață despre tei, plop, salcâm, stejar și alți copaci pe care-i întâlnim la tot pasul fără să ne gândim uneori cât de folositori ne sunt, în nenumărate feluri. • Informații și fișe botanice • Jocuri, ghicitori, zicători

Doi copii, Alex și Ana, frați gemeni, își sărbătoresc ziua de naștere. Împlinesc patru ani. La această vârstă nu poți să-ți pui o dorință oarecare când sufli în lumânările de pe tort. Trebuie să-ți dorești ceva foarte-foarte important. De pildă, să nu mai dormi niciodată. Gata cu somnul, cine are nevoie de el? N-ar fi nemaipomenit să te poți juca tot timpul?

Barbara are o prietenă imaginară despre care spune că este sora ei geamănă de care nu știe nimeni, nici măcar părinții. Se joacă împreună în Sala de Aur și în Cea Mai Frumoasă Vale din Lume, locuri minunate în care se ajunge simplu, dacă ești copil: cobori printr-un tunel de lângă un tufiș de trandafiri. Ieri a fost foarte cald. Dis-de-dimineață, m-am dus și m-am ascuns după tufișul de trandafiri, așa cum fac de obicei. Tufișul este în colțul grădinii, acolo unde nu vine nimeni niciodată. Ylva-li și cu mine vorbim o limbă aparte, pe care nu o poate înțelege nimeni altcineva. Tufișului de trandafiri i se spune cu totul altfel pe limba noastră. I se spune Salikon. Cum stăteam eu lângă Salikon, am auzit-o pe Ylva-li strigând: — Vani ioci! Așa spunem noi la „Vino aici”. Atunci m-am furișat prin gaură, pentru că există o gaură în pământ chiar sub tufiș. Pe acolo m-am furișat. Am coborât pe o scară lungă-lungă și am trecut printr-un coridor întunecat până la ușa ce duce spre Sala de Aur, unde Ylva-li este regină.